Artistul Tudor Chirilă i-a adus un omagiu lui Mircea Lucescu, antrenorul care a dispărut dintre noi la 80 de ani.
Citește și

Fiul lui Ioan Chirilă, cu care Lucescu a cultivat o celebră legătură de prietenie, a făcut o reverenţă în faţa a ceea ce a însemnat fostul selecţioner pentru fotbalul românesc, cu un text superb publicat pe Facebook,
Postarea integrală a lui Tudor Chirilă
”Fotbalul nu este (doar) un joc, este o scenă. Pe scena asta se joacă meciul fără sfârşit, fenomenul contagios din tată în fiu, fularul, şapca, fanatismul, speranţa. Jocul e simplu şi are nevoie de un teren, patru pietre şi o minge. În formele lui cele mai primitive a fost sportul unui întreg oraş, când mulţimile din Anglia urmăreau frenetic o minge de la un capăt la altul al oraşului. Aşa că, de la început, fotbalul a fost o luptă mereu rotundă. Un circuit. O buclă. Ceva care se poate întoarce într-o fracţiune de secundă împotriva ta.
Lucescu a murit practic în vestiar, o moarte fericită şi, de fapt, învingătoare. Nu toată lumea are privilegiul ăsta, un drept pe care şi l-a câştigat. Dreptul de a nu fi pensionar.
”Mă gândesc mai ales la tata, care i-a dedicat o carte”
Scriu textul ăsta gândindu-mă mai ales la tata, care i-a dedicat o carte, "Lucescu şi drogul său fotbalul". Tot de la tata am auzit prima dată povestea asta că le făcea temele fraţilor săi ca să poată folosi singura lor pereche de tenişi. Tata l-a admirat necondiţionat. L-a apărat în momentul greu cu Irlanda de Nord când nu ne-am dus în Mexic. Şi a făcut-o pentru puterea lui Lucescu de a-şi depăşi condiţia. Pentru facultatea făcută pe bune. Pentru pasiunea aia împinsă la paroxism pentru fotbal. Pentru că învăţa mereu.
Fotbalul oferă o putere nemărginită de gustul căreia nu mai poţi scăpa toată viaţa. Puterea naşte greşeli şi nu e mereu un drum luminos şi toţi cădem în plasa slăbiciunilor noastre. Dar dacă e să ne gândim cu adevărat la ce rămâne important după un om ca Lucescu atunci e credinţa în construcţie, în echipă şi promovarea tinerilor. A făcut asta mult înainte de under 21.
”A făcut din echipe mici, echipe mari”
A făcut din echipe mici echipe mari, Corvinul fiind poate cea mai frumoasă etapă a lui, iar noi, dinamoviştii, vom trăi mereu în minte cu ratarea lui Răducioiu din celebrul meci cu Sampdoria. Vom vorbi mereu de acel Dinamo şi vom accepta cu nostalgie ironiile rivalilor.
Suferinţa noastră ca popor e că nu învăţăm la şcoală să lucrăm în echipă. Învăţăm "să ne descurcăm". Se vede de atâţia ani şi în fotbalul nostru. Se vede şi în aşteptările noastre de la eternul lider salvator, cel care ar trebui să le rezolve pe toate. Lucescu a reuşit să construiască echipe. Cu bune şi rele. Dar cu mentalitatea că e nevoie de timp, nu de hazard, ca să construieşti.
Terenul de fotbal privit de la firul ierbii e ceva liniştitor. Parcă te invită să alergi şi să chiui, să joci o leapşă. Nocturna e cea mai frumoasă dintre luminile artificiale. Când se stinge, se aude zgomotul întrerupătoarelor şi al transformatoarelor de mare putere ca o deconectare de la aparate care ţineau în viaţă pe cineva.
Ioan Chirilă a scris "Pe marile bulevarde ale fotbalului", cartea despre campionatul european din 1984 la care ne-am calificat cu Lucescu antrenor. Călătoria pe marile lui bulevarde s-a încheiat. Condoleanţe familiei.
Nu ştiu de ce, la capătul acestui text îmi vine în minte golul doi al lui Maradona din meciul cu Anglia, un gol pe care nu l-am fi văzut niciodată dacă n-ar fi existat infamul henţ de la golul întâi pe care arbitrul, în pofida evidenţei, nu l-a văzut.
Fotbalul şi esenţa lui shakesperiană.
Un ultim gând. I s-a reproşat lui Lucescu că nu s-a retras la timp, că a acceptat să mai antreneze naţionala la 80 de ani. Dar nu e asta cea mai frumoasă lecţie pe care am putea s-o învăţăm despre pasiune şi muncă? Ce jucător îşi doreşte să fie schimbat înainte de minutul 90? Mai ales când joacă ultimul să meci?”
