Ionuţ Sociu, dramaturg şi reporter cultural, a publicat pe Facebook o parte dintr-un interviu acordat de Mircea Lucescu în 1972.
Citește și
Fostul selecţioner avea 27 de ani la acea vreme, când revista Teatrul a publicat un dosar pe tema ”Sportivii şi teatrul”. Lucescu a fost unul dintre intervievaţi, iar răspunsul arată o preocupare serioasă faţă de viaţa culturală a Bucureştiului din anii ’70.
Interviul lui Lucescu
„Sper că dumneavoastră n-o să mă ironizaţi şi nici n-o să-mi faceţi o caricatură defăimătoare, aşa cum mi s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, cînd am îndrăznit să mărturisesc că-mi place Apollinaire sau Eluard. Există la noi o tristă şi înrădăcinată prejudecată, după care noi, „actorii“ spectacolului secolului — fotbalul —, am fi nişte troglodiţi, nişte diletanţi amărîţi. Vorbeam odată cu Pittiş şi cu Caramitru, care-mi spuneau că teatrul modern de azi cere performanţă sportivă, că s-a dus vremea actorului care joacă imobilizat în fotoliu. Fotbalul de azi cere la rîndul său şi un bagaj serios de cunoştinţe din toate domeniile: artă, ştiinţă, cultură etc. Eu merg la teatru tot timpul. Cîteodată mă duc în... asalt şi văd cîte patru spectacole pe săptămână. Plăcîndu-mi foarte mult poezia, am fost la toate spectacolele de poezie ale Radioteleviziunii. Foarte mulţi actori m-au impresionat; dar mai ales Irina Răchiţeanu-Şirianu, cu modul ei simplu, sensibil şi profund prin care a pătruns şi a redat taina versurilor. Extraordinar mi s-a părut spectacolul de poezie susţinut de Caramitru, Pittiş şi Elena Caragiu la Teatrul Bulandra. De altfel, la acest teatru nu mi-a scăpat nici o montare. De la „Play Strindberg la „Leonce şi Lena”, de la „D-ale carnavalului" până la „Scrisoarea pierdută” a lui Ciulei.
Găsesc foarte interesante şi foarte utile aceste diferite formule de înscenare ale aceleiaşi piese. Păcat că se aplică atît de rar. Păcat şi că teatrul nostru, cu interpreţi atît de mari, nu întreprinde incursiuni mai largi în domeniul teatrului antic, clasic şi mai ales al teatrului modern contemporan. Am citit toate piesele de teatru americane şi englezeşti care s-au tipărit la noi şi am întîlnit piese extrem de interesante, care nu ştiu de ce nu se şi joacă. Am citit pasionanta piesă a lui Peter Weiss, „Marat/Sade”, pe care n-a cuprins-o, pînă în prezent, nici un teatru în repertoriul său. Am văzut la Liverpool o montare a piesei „Scripcarul pe acoperiş”. M-a tulburat prin perfecţiune, prin integrarea organică a muzicii şi a plasticii, prin acuitatea ideii, exprimată printr-un joc original, de o mare spontaneitate. Mă întreb, apoi, de ce nu se reiau acele spectacole-lectură. Acele lecţii de istorie teatrală, ilustrate cu fragmente sau cu piese întregi atât de necesare în educaţia spectatorului adult sau copil.”
